Saptamana Mare

Pe vremea cind incepeam si eu sa deschid ochii asupra lumii ( de multe ori fara s-o inteleg pe deplin! ) uram, pur si simplu, saptamina de dupa Florii, in care eram silit sa maninc pe sponci, numai verdeturi, iar adesea, nici atit, in semn de pretuire pentru Domnul nostru Isus Cristos. Pe deasupra, trebuia sa merg in fiecare zi la biserica, sa stau ore in sir in picioare (sau in genunchi ) si sa ma rog la cineva nevazut (din ceruri) care urma sa moara in curind, apoi sa invie. Nu prea intelegeam ce legatura aveam eu cu toate povestile acelea, insirate de popa, dar vazindu-i si pe ceilalti facind la fel, ma gindeam in sinea mea ca trebuia sa existe vreo legatura ( peste puterea noastra de intelegere, a celor mici). Singurul lucru care ma mai incalzea era perspectiva unei duminici imbelsugate (cu cozonaci, carne de miel, sarmale, oua rosii si cu multe altele), ramasa in amintirea mea din anii trecuti. Rupt de foame si de batut matanii, ma intrebam (ca si ceilalti copii, de altfel) de ce Isus-ul acela nu murea si nu invia mai repede (macar cu o zi sau doua!). Raspunsul avea sa vina peste ani si ani, ca o eliberare.